Fac parte dintr-o generație care a crescut cu familia la masă. Copilăria noastră era mai tot timpul acasă, în jurul unei mese, sau pe stradă cu alți copii. Fără televizor, smartphone sau internet. Micul dejun, prânzul sau cina, erau cele mai importante momente ale zilei. Pentru că acolo îi întâlneai pe ai tăi.
Ziua mea începea cu bunică-mea, care era stăpâna bucătăriei și care îmi pregătea în fiecare dimineață micul dejun. O cană cu lapte și o felie de pâine unsă cu unt sau cu brânză de vaci, făcută de ea, „în casă”, sau un ou fiert, mâncat dintr-un pahar cu un șoricel desenat pe el și cu o linguriță mică-mică aurie, pe care o lingeam tacticos de gălbenuș. La prânz, după școală, o întâlneam din nou pe bunică-mea acolo, printre oale și străchini, fredonând romanțe și gătind niște mâncăruri absolut minunate. Mâncărici făcute cu ce găsea pe la piață sau în grădină. Mâncărică de cartofi, de bame, de praz, de urzici, de spanac, de mărar sau de castraveți murați. Bunică-mea, Maia, era cea mai importantă ființă de pe pământ pentru mine, iar masa aceea din bucătărie, acoperită de o mușama groasă, multicoloră, era my happy place.
Maică-mea făcea naveta și ajungea acasă după-amiaza târziu. Pe ea o întâlneam tot la masă, unde vorbea cu bunica și afla ce năzbâtii mai făcusem eu și frate-meu peste zi. Tot acolo îmi verifica temele, o corvoadă care era, din fericite, și prologul cinei. La un semn pe care-l așteptam ca pe a doua Înviere, caietele și cărțile ajungeau în ghiozdan, puneam fața de masă, farfuriile și tacâmurile, și urma o cină care, pentru mama și tata care ajungeau seara acasă, era tot un fel de prânz. Adică o înșiruire de mâncăruri minunate care aveau darul să ne unească.
Dacă închid ochii pot să mă întorc în timp la masa aceea și să îl văd pe frate-meu, care stătea mereu în dreapta mea, pe maică-mea, care stătea în stânga, pe bunicul, pe tata și, nu în ultimul rând, pe bunică-mea, Maia, care era mai mereu în picioare, printre noi, trebăluind cu duhul blândeții în voce și cu zâmbetul pe buze. „Suntem săraci, dar trăim bine”, spunea Maia în timp ce strângea farfuriile de pe masă și scotea pe masă, spre satisfacția tuturor, o ultimă farfurie de plăcinte sau prăjituri de casă cu nume simandicoase: Damen Caprice, Greta Garbo sau Tortul lui Iorga.
Sărbătorile erau niște mese mai mari, care durau aproape o zi întreagă. O simfonie de mirosuri și gusturi care mi se perindau prin farfurie și o mână de oameni cu care începea și se sfârșea toată lumea mea. Mesele acestea în familie sunt cel mai probabil creuzetul în care m-am format eu, cel de astăzi.
N-am crescut într-o familie ideală, iar atunci când bunică-mea s-a dus, am crezut că voi pierde și momentele acestea care păreau indisolubil legate de înțelepciunea și dragostea cu care ne înconjura ea, dar și de măiestria ei în bucătărie. Fără îndoială, mesele noastre nu au mai fost niciodată la fel fără Maia. Măcar pentru simplul motiv că nici noi n-am mai rămas la fel. La început, semănau mai degrabă cu parastasul din Sieranevada. Brusc, nu mai aveam atât de mult timp pentru noi, iar mâncarea, care era la fel de bună prin străduințele maică-mii, părea singurul liant și subiect de conversație neinflamabil. Dar mesele acestea au continuat să rămână, chiar și numai de sărbători, un fel de reîntoarcere a noastră la matcă.
Pentru unii, Crăciunul este despre cadouri și petreceri, pentru alții este despre shopping compulsiv sau despre colinde ascultate în buclă. Pentru mulți este doar o altă sărbătoare sau doar un motiv să mănânce și să bea pe săturate. Pentru mine Crăciunul a rămas despre ai mei. Familia s-a micșorat, apoi s-a mărit, dar dramaturgia prânzului de Crăciun sau de Paște a păstrat aceleași proporții epice. În vremurile acestea în care dieta a devenit un soi de religie, noi uităm pentru o clipă de lumea din jurul nostru și de siluetă și savurăm mâncarea aceea grea cu care am crescut de generații și care s-a întipărit în ADN-ul nostru. Salată de beuf, salată de icre, drob, slăninuță, lebăr, caltaboș, tobă, sarmale, friptură, legume gătite în fel și chip, cozonac și prăjituri. De câteva ori pe an, ne strângem în jurul unei mese pantagruelice ca să fim din nou o familie.
„Pe oameni să-i iei așa cum sunt”, spunea Maia și la asta mă gândesc ori de câte ori sunt lângă ai mei la masa de Crăciun. Este un exercițiu care acum nu mi se mai pare atât de obositor. Poate pentru că am devenit mai înțelept sau poate pentru că am înțeles, în sfârșit, ce voia să spună Maia cu asta. Fiecare fel de mâncare adus la masă îmi amintește de copilărie și de clipele acelea în care o ascultam fermecat cum cântă romanțe în bucătărie. Gustul este același, eu sunt același, frate-meu este tot în dreapta mea la masă și mama tot în stânga. This is my happy place.
Articolul este parte din campania Pain Plaisir, #HaiLaMasă